Ce nu se face, dar se face? (in presa)

Am observat cum incet, incet in ultima perioada, blogurile (aproape ca) devin o parte “inerenta” a mass media on-line intr-un mod mai neoficial sa-i spunem. Totodata, se poate constata cu usurinta cum oamenii se ascund in anonimat cand au ceva de spus sau se semneaza “fugitiv”. Nu identitatea este problema, ci confuziile care se creaza astfel, inversunarea unora de a descoperi cine e autorul “scriiturii” respective, si mai ales greselile din presa (tiparita si audio-vizuala), care se repeta (din pacate) si pe Internet. Astfel, cred ca e bine nu numai pentru “jurnalisti”, dar si pentru ceilalti sa aiba cunostinta despre aceste greseli de care am vorbit mai devreme.

“În gazetărie, la fel ca în oricare altă meserie, există o serie de legi. Unele scrise, altele nescrise. O parte dintre acestea se referă la ceea ce trebuie să faci – şi cum să faci – pentru ca produsul jurnalistic să iasă cît mai bine. Figurează aici o mulţime de dimensiuni, de la topica şi stilistica frazei pînă la paginare.

O altă parte dintre regulile ziaristicii vizează ceea ce nu se face. Nu se face nu pentru că aşa a zis vreun guru al domeniului, ci pentru că încalcă legile bunului simţ, ale bunului gust, ale logicii, ale limbii, ale onestităţii etc. – şi, nu în ultimul rînd, aduce prejudicii semnatarului şi publicaţiei, declasîndu-i. Mai devreme sau mai tîrziu. Publicul poate fi păcălit, prostit, manipulat o vreme, dar pînă la urmă se prinde.

Poze refolosite, declaraţii despre declaraţii

La 18 ani după cîştigarea libertăţii totale, presa românească face în continuare ceea ce nu se face, cu o frenezie ameţitoare.
Nu se face să pui pe prima pagină o fotografie (mare) de arhivă, fără măcar să menţionezi că nu este una de actualitate. Nici un ziar cît de cît serios, din lume, nu face aşa ceva. E penibil. Există două explicaţii pentru un astfel de demers: fie publicaţia pur şi simplu nu are o poză de prima pagină, fie încearcă să inducă o idee. Exemplu: Cotidianul din 25 februarie a.c. arunca à la une o imagine în care Tăriceanu zîmbeşte către Iliescu, Hrebenciuc şi Voiculescu. Imaginea vrea să slujească ideea că „Tăriceanu îşi pregăteşte o debarcare anticipată“ (articolul principal, bazat pe „surse“). În cel mai rău caz, pe o fotografie mare la zi (precizînd şi împrejurarea în care a fost făcută) s-ar fi putut monta în medalion imaginea de arhivă, cu un comentariu de genul „X şi Y, pe vremea cînd…“
Nu se face să re-re-re-foloseşti aceeaşi poză-bust cu un VIP. Dacă intraţi pe arhiva electronică a unui ziar, căutaţi un nume – din orice domeniu – şi vă uitaţi la imaginile însoţitoare, de regulă o să vă pufnească rîsul.
Nu se face să umpli rubricile de sport ale televiziunilor cu declaraţii despre declaraţii. Din totalul minutelor „de sport“ ale tuturor televiziunilor din România, imaginile cu secvenţe sportive acoperă sub 1%. În schimb, ştim ce gîndeşte Gigi inclusiv despre frizura lui Mitică, şi reciproc.
Nu se face să pui întrebări telefonate, ale căror răspunsuri formale, politicoase sau vagi să le transformi în „ştiri“. De nenumărate ori am văzut titluri de genul „Piţurcă vrea să devină vedetă rock!“. Ei, nu zău!? Reportajul te lămureşte: la o discuţie mai relaxată cu ziariştii, omul e întrebat: „Dacă vă lăsaţi de antrenorat, v-ar tenta să deveniţi vedetă rock?“. Ce să zică? Zice zîmbind: „De ce nu?“. Acest „De ce nu?“ devine „ştire-bombă“!

Ştiri inventate, autoştiri, non-ştiri

Nu se face, dacă te dai analist, să nu revii niciodată asupra a ceea ce ai afirmat acum 1, 2, 5, 15 ani. Dacă veţi căuta la întîmplare prin colecţiile publicaţiilor, veţi descoperi că majoritatea previziunilor previzionarilor nu doar că nu s-au adeverit, dar s-a întîmplat exact pe dos. Ceea ce nu îi împiedică să facă mai departe prorociri.

Nu se face, nici măcar pentru un tabloid, să publici ştiri 100% inventate. OK, poţi porni de la o fărîmă de adevăr şi s-o „extrapolezi“, se face asta în toată lumea, dar trebuie să existe măcar un capăt de aţă real.

Nu se face să publici „autoştiri“ de genul „vedeta X şi-a cumpărat chiloţi cu buline“, numai pentru că X personal te-a căutat să-ţi spună că şi-a luat aşa ceva. A!, dacă aflai cu mijloace proprii, mai treacă-meargă… Fireşte, pentru publicul interesat de chiloţi.

Nu se face să publici non-ştiri (ba chiar non-anchete sau non-reportaje) în care se „relatează“ că nu ştiu ce (presupus) VIP „s-a gîndit să“ ori „ar cam vrea să“ sau „nu i-ar displăcea să“. Cum jurnalistul nu poate fi în capul VIP-ului, să-i citească gîndurile, ori e o invenţie 100%, ori VIP-ul i-a declarat ce-i dă prin minte, lucru care, atunci, trebuie precizat, întru minimă credibilitate. Genul acesta de „articole“ este extrem de răspîndit pentru că nu presupune nimic: nici vreo documentare, nici vreo legătură cu VIP-ul, nici riscul unui proces (n-ai afirmat că a făcut ceva, ci doar că i-ar plăcea), nici nimic. Se face din nimic şi e nimic.

Nu se face să te dai paparazzo şi să publici un reportaj cu camera ascunsă în care o vedetă e „surprinsă“ în timp ce-şi cumpăra o băutură răcoritoare de la o benzinărie (cazul e real)! Sau în timp ce se afla în pat cu partenerul ei (caz de asemenea real, cum probabil vă amintiţi)! Pe cînd o anchetă senzaţională despre cumpăratul cartofilor?

Aspectul fizic şi numele

În emisiunea sa din 25 februarie, Mircea Badea a prezentat la mişto cartea Despre seducţie a lui Gabriel Liiceanu (pe care o prietenă i-o făcuse cadou – fără îndoială tot la mişto…) Profitînd de faptul că pe copertă se află o fotografie a filozofului, Badea a comentat: „A scris despre seducţie cu faţa asta!?“. Nicăieri în lume nu e acceptabil să comentezi public aspectul fizic al cuiva – cu o singură excepţie: dacă respectivul face caz de acesta! Cum ar suna ca un cronicar muzical să se minuneze: „Aznavour cîntă despre iubire cu moaca aia!?“. Motivul de bun-simţ pentru care nu „te iei“ de fizicul cuiva este simplu: pentru că nu depinde de el. Spre deosebire de felul în care se îmbracă, de pildă – ăsta, da, poate fi oricînd ţinta ironiilor.

Din aceeaşi raţiune, este penibil să faci glume pe seama numelui unui om. Dar presa românească e moartă după calambururi de genul „Mona Muscă nu mai bîzîie“. O altă practică jenantă este ascunderea drepturilor la replică (atunci cînd măcar se publică!) într-un colţişor de pagină sub genericul eufemistic „Precizare“. De regulă nu este vorba despre o precizare, ci despre demontarea a ceea ce împricinatul afirmă că este o minciună. Asta în condiţiile în care oricum funcţionează un mecanism cinic: nu oricine citeşte minciuna ajunge să citească „precizarea“.

Şi mai e ceva care nu se face: nu se face ca marţi, 26 februarie 2008, pe prima pagină a ziarelor să nu troneze faptul că Andrei Filimon (despre care probabil că n-aţi auzit vreodată) l-a bătut la tenis de masă pe campionul mondial din 2007, chinezul Wang Liqin! Mai mult, în Gazeta Sporturilor, informaţia era plasată la sfîrşitul unei ştiri intitulate „Înfrîngeri pe linie“ şi suna aşa: „Şi băieţii au fost învinşi ieri de China cu 1-3 şi vor evolua azi în compania Italiei. Singurul punct al României a fost adus de Andrei Filimon“! Nu e de mirare că, pe forum, un cititor scria nervos: „o victorie, ziaristilor, dar la cine! halal comentariu, sunteti ziar cu profil sportiv!“…

Lista e mult mai lungă. Mă opresc aici, nu însă înainte de a mă întreba: ce ziare ori reviste străine citesc oamenii ăştia? La ce televiziuni se uită? Unde în lumea asta au văzut ei ca un jurnal TV să dea ştiri despre accidente rutiere curente, despre vecini care se ceartă, despre schiorii amatori care schiază amator sau despre elevii care au copiat la şcoală!?

Nu văd decît un singur răspuns posibil: nu citesc nimic şi nu se uită la nimic.”

Sursa: Dilema Veche

Dar nimic nu ma mira intr-o tara in care analfabetii sunt refuzati ca donatori de sange, bibliotecarii danseaza lasciv in institutiile care se vor a fi educationale, ca sa nu mai spun de elevii care tot mai des apar pe site-ul youtube in filmulete in care se dezbraca prin clase in timpul orelor de curs asu in pauzele dintre acestea, profesoare care noaptea practica streapteas si asa mai departe…

Explore posts in the same categories: opinii