(dez)…informare
Traim intr-o lume care nu numai ca ne ocupa tot timpul (asa cum ii place lui Badea sa afirme), dar pe zi ce trece ne ingrozim tot mai mult. In urma cu cinci ani, daca ma intreba cineva care este televiziunea care prezinta cele mai tragice stiri, cu siguranta ca as fi raspuns ProTV, la ora 17:00. Probabil ca mai sunt multi si astazi care ar da acelasi raspuns. Acum cinci ani aveam usor impresia ca acesta televiziune pur si simplu cauta aceste materiale si cazuri tragice. In prezent parerea mi s-a schimbat si nu pentru ca a renuntat ProTV-ul sa mai dea acele materiale (care te tulbura, ca in fond suntem oameni si avem sentimente), ci pentru ca in ultima vreme vad tot mai frecvent pe majoritatea posturilor TV astfel de stiri care uimesc prin cruzimea faptelor relatate.
Ceea ce e si mai “dureros” este ca din cauza timpului scurt pe care-l au trusturile de presa la dispozitie pentru a se documenta in privinta unui subiect (stire, caz, etc.), apare fenomenul de dezinformare. Si am sa exemplific pentru argumentare: Cel mai recent caz este acela al actului sinucigas al unei batrane care s-a aruncat in gol cu tot cu nepotel.
“O bucureşteancă în vârstă de 52 de ani s-a aruncat ieri după-amiază, împreună cu nepoţelul ei în vârstă de un an şi jumătate, de la etajul 9 al blocului în care locuia. Potrivit Poliţiei Capitalei, tragedia a avut loc în jurul orei 15.30.” (deci mai putin de o ora si jumatate la dispozitia reporterilor pentru a se documenta)
“Martorii aflaţi la faţa locului au spus că femeia s-a legat împreună cu copilul de un cearceaf, dar căderea celor doi a fost amortizată de un gard metalic peste care era crescută vegetaţie. Două ambulanţe au ajuns imediat la faţa locului. Una a plecat cu băieţelul, încă în viaţă, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, dar copilul nu a mai putut fi salvat.
Medicii din a doua salvare au încercat aproape o jumătate de oră să o resusciteze pe Liliana Dunca, femeia care a decis să se sinucidă împreună cu nepotul său. Aceasta a murit în drum spre spital. Din primele cercetări ale criminaliştilor a reieşit faptul că este vorba despre o sinucidere, deoarece asupra femeii s-au găsit două bilete de adio.
<<Ce trăim este o tragedie, dar ceea ce se va întâmpla e mai dureros. Nu vreau să las copilul să fie bătaia voastră de joc. E mai bine aşa>>, a scris Liliana Dunca înainte să îşi ia nepotul şi să se aruce în gol. În cel de-al doilea bilet, femeia scrisese şi diagnosticul micuţului. Se pare că acesta suferea de o afecţiune a urechilor.
Tatăl copilului a fost anunţat, iar acesta s-a dus direct la spital. Sinuciderea de ieri este al doilea caz de acest fel din Capitală. La începutul lunii ianuarie, o tânără şi-a luat în braţe copilul în vârstă de numai câteva luni (18 mai exact) şi s-a aruncat de la fereasta imobilului unde locuia.” Tocmai acel “se pare” tradeaza lipsa sigurantei, a certitudinii.
Pe un canal de televiziune (pe care il urmaream intamplator in timp ce schimbam posturile) si anume Kanal D, aud “Stire de ultima ora: O mama s-a aruncat in gol cu propriul copil in brate. Vom reveni cu mai multe informatii in grupajul de stiri de la ora…”. Apoi schimb canalul si vad pe un altul “O femeie s-a aruncat in gol cu copilul de numai 10 luni in brate”. Imi zic…”astia-s mai informati; am aflat varsta copilului”. Trec la un alt post TV de la care aflu ca de fapt copilul avea un an jumtate. A trebuit sa mai astept doua ore ca sa aflu de fapt de la Realitatea TV ca nu mama copilului s-a aruncat, ci bunica acestuia si copilul avea o varsta de 18 luni.
Asta este doar un caz, desigur sunt mult mai multe cazuri de acest gen, dar probabil ca nu se contrazic televiziunile intre ele si astfel trec neobservate. Spre exemplul sa luam cazul lui Dorin Popa, profesorul de la Jurnalism, despre care ziarele au scris ca a omorat un om pe trecerea de pietoni (cand de fapt usorul accident s-a produs in vecinatatea acesteia din vina pietonului, pieton care de fapt a murit din cauza unor batai aplicate de paznicii spitalului la care a fost internat ulterior, batai aplicate din cauza ca a spart un geam) si desigur lista ar putea continua.
Eu personal cred ca peste 70% din cazurile relatate sunt oarecum deformate sau cel putin incomplete. A judeca pe cineva, …este usor, dar sa te pui in pielea acelui cineva….este mai greu.
Motivele pentru care exista astfel de fenomene sunt multe…Traim intr-o lume care ne ingrozeste, mai ales cand ne gandim ca exista astfel de oameni langa noi, convetuim cu ei si indiferenta este maxima….Traim intr-o lume care nu numai ca ne ocupa tot timpul…
Sursa: www.Adevarul.ro
aprilie 15, 2008 at 8:05 pm
Exercitii de intelegere
Dorin Popa
Acum cativa ani semnam in Ziarul de Iasi (Monitorul), in pagina de opinii, rubrica Exercitii de intelegere. In vremea din urma, am mai multe nedumeriri decat oricand. Intelegerea lumii este parca mai dificila. Traiesc, de 4 ani, un cosmar in care sunt ingropat de viu, fara ca, juridic, sa am cea mai mica vina. Legile oamenilor sunt si mai de nepatruns, acum, pentru mine. “Il cunosc pe dl Dorin Popa de 35 de ani si daca ar fi existat doar o farima de vinovatie in acea nefericita intimplare, dupa cum il stiu, s-ar fi intemnitat singur”, scrie Virgil Grigoras pe un forum in care sunt numit criminal, fara sovaire. Ma intreb doar daca, astazi, iesenii mai pot crede ca in Romania cineva – oricine ar fi acela – poate pune legea morala deasupra interesului personal.
Avalanşa de materiale apărute in ultimele saptamini în presa locală (şi naţională) cu privire la accidentul în care am fost implicat în seara de 10 decembrie 2004, mi-a prilejuit câteva constatări pe care doresc să le fac publice.
Aproape fără excepţie, presa locală a fost părtinitoare: articolele cu privire la recenta soluţie de neîncepere a urmăririi penale au prezentat în mod tendenţios şi disproporţionat opinia – subiectivă, prin natura situaţiei – a unei singure părţi.
Dezinformarea / informarea trunchiată şi tendenţioasă practicată de presă încă din 2004, imediat dupa producerea evenimentului, a generat o revoltă absolut firească (pe care o pot înţelege) în rândul familiei accidentatului, Cristian Bazga.
Dincolo de compasiunea pe care o am pentru familia acestuia, mă nedumereşte atitudinea pasivă a presei, superficialitatea acesteia şi dezinteresul faţă de societate, în ansamblul ei. O minimă lectură a expertizelor şi rapoartelor întocmite în cadrul anchetei ar fi fost suficientă pentru a constata că familia accidentatului a întreprins permanent demersuri pentru a întârzia finalizarea dosarului, introducând, în mod fraudulos, în ancheta organelor abilitate declaraţii mincinoase, luate la domiciliul propriu unor persoane care fie nu au fost prezente la locul accidentului, fie au sosit mult după producerea lui. Doi martori care au declarat, iniţial, că accidentul ar fi avut loc pe trecerea de pietoni sau că ar fi găsit acolo diverse obiecte au recunoscut, pe parcursul anchetei, că NU au asistat la accident, dar că au scris şi au înmânat “mai multe declaraţii” familiei vătămate “la solicitarea acesteia, precizând că în acest sens s-au deplasat la domiciul lor”. Mai mult, luând în calcul aceste mărturii mincinoase, procurorii au fost nevoiţi să dispună un supliment de expertiză (o simulare) ale cărui rezultate contrazic, în mod firesc, “planşele fotografice efectuate autoturismului de către organele de poliţie cu ocazia cercetării la faţa locului”.
În condiţiile în care în materialele menţionate redacţiile şi-au asumat, ca unic punct de vedere, opinia unei singure părţi, iar numele meu a apărut doar cu titlu de inventar, pentru a mima obiectivitatea, sunt obligat să constat că adevărul pare a fi astăzi, necondiţionat, de partea celui care găseşte mijloacele adecvate pentru a atrage atenţia presei. Ca atare, mă întreb câtă nevoie mai avem de justiţie, de procurori ori tribunale, când greva foamei sau ameninţările cu moartea devin garanţi sine-qua-non ai dreptăţii şi adevărului absolut.
Astfel, presa ieşeană a vehiculat fără nici o documentare prealabilă informaţii false, care pot fi contrazise cu documente oficiale. Pentru o corectă informare doresc să rectific, aici, doar câteva dintre cele mai flagrante astfel de afirmaţii:
1. “Accidentul a avut loc pe trecerea de pietoni…”
FALS
După cum au declarat martorii prezenţi la fata locului, accidentatul alerga către un maxi-taxi staţionat după trecerea de pietoni (pe direcţia mea de mers, Bucium-Podu Roş). Ca atare, pentru ca accidentul să se fi produs într-adevăr pe trecerea de pietoni, ar fi însemnat ca victima să fi alergat paralel cu maşina pe care o conduceam spre a ajunge la mijlocul de transport oprit după marcajul pietonal. În realitate, victima a parcurs un traseu oblic dinspre poarta spitalului către maxi-taxi, traseu care nu a avut nici un punct de tangenţă cu trecerea de pietoni. Accidentul s-a produs DUPĂ trecerea de pietoni şi DUPĂ microbuzul oprit la sfârşitul marcajului pietonal. Cercetările efectuate ulterior, pe baza măsurătorilor realizate de către poliţia rutieră în seara accidentului, au arătat că impactul a avut loc la circa 11 metri după zona de protecţie a pietonilor.
2. “Şoferul se intorcea de la o petrecere”
FALS
Mă întorceam de la Galaţi, unde în acea vreme ţineam nişte cursuri laUniversitatea “Dunărea de Jos” , întrucât salariul de cadru didactic era insuficient pentru plata ratelor maşinii achiziţionate în leasing.
3. “Şoferul îşi testa frânele maşinii nou achiziţionate”
FALS:
Maşina fusese achiziţionată cu un an şi jumătate înainte şi avea deja la bord aprox. 50.000 km.
4. “Maşina circula cu viteză foarte mare”
FALS
Aşa cum s-a stabilit de către toate expertizele, aveam viteza de 42-43 de km/h, deşi maximul permis în acea zonă era de 60 km/h.
Am declarat la sediul Poliţiei Rutiere, imediat după producerea accidentului, că, încă de la intrarea în oraş, aşa cum fac întotdeauna, am încetinit la 50 km/h ( sub viteza limită admisă), amintindu-mi de vorba tatălui meu că multe dintre accidente se produc în apropierea casei, din relaxare şi nerabdare. În momentul în care am vizualizat trecerea de pietoni din faţa spitalului, am redus şi mai mult viteza , la 40 km/h, întrucât de o parte şi de cealaltă a marcajului pietonal staţionau două mijloace de transport în comun. Soţia mi-a şi spus, înainte de trecere, că circulam cu o viteză de aprox. 40 de km/h, declarând acelaşi lucru şi la Poliţia Rutieră, fapt care a fost confirmat de expertizele întocmite ulterior.
5.“Roţile Peugeot-ului ucigaş”
FALS.
Nu a existat nici un contact între partea frontală a maşinii şi accidentat. După ce am trecut de cele două autovehicole şi de trecerea de pietoni, când mă pregăteam să accelerez mi-a apărut brusc în lateral-stânga, dinspre Spital, un tânăr alergând cu mare viteză, fără să se asigure deloc, care, aşa cum au declarat ulterior martorii prezenţi la faţa locului la acel moment, a încercat în ultima clipa să sară peste capota maşinii pentru a evita impactul. Am frânat brusc şi am tras de volan către dreapta, fără a putea evita însă coliziunea. Din fotografiile Poliţiei se poate constata faptul că nu a existat nici un contact frontal între tânărul accidentat şi maşină, ci doar între capotă lateral-stânga, parbriz şi acesta, pietonul sărindu-mi cu genunchiul pe capotă, apoi lovindu-se cu capul de parbriz.
La Reconstituirea efectuată în febr. 2007, prof. univ. dr. Radu Gaiginschi, de la UTI, expert solicitat de Poliţia Rutiera prin subinspectorul Iftodi, mi-a spus că rar a văzut un caz mai clar de nevinovăţie a conducătorului auto, exprimându-şi – deşi atunci l-am văzut întâia oară – nedumerirea că sunt purtat pe drumuri de trei ani de zile. Domnul profesor Gaiginschi a lăsat să se înţeleaga că, din punct de vedere tehnic, nu există nici o deosebire între accidentul în care am fost implicat şi o sinucidere.
Cred ca este corect sa precizez că veneam de la cursuri, că am oprit autoturismul imediat, ca i-am acordat tânărului accidentat primul ajutor (respiraţie gură la gură), am telefonat la Salvare şi la Poliţie, l-am reţinut până la sosirea ambulanţei, deşi acesta solicita insistent, dupa ce şi-a revenit din şoc, să fie lăsat să plece acasă, pentru că nu are nimic. Nimeni, dintre cei din jur, nu a venit să mă ajute în nici un fel. Cristi Bazga avea o rană mică la cap, datorată contactului cu parbrizul, dar care nu şiroia, la venirea Ambulanţei. Nu am mişcat autoturismul din locul în care s-a oprit decât după ce Poliţia l-a fotografiat din toate unghiurile. Pe baza acestor date şi a acestui comportament, probabil, pasagerii celor două mijloace de transport în comun şi alţi martori afirmau că nu am avut nici o vină şi că vor declara acest lucru Poliţiei, dar, din nefericire, aceasta a sosit destul de greu, după plecarea Ambulanţei şi a unui număr însemnat dintre martori!. Toţi îmi spuneau că nu am nici cea mai mică vină şi că tânărul nu va păţi nimic, mai ales că mergea singur pe picioare. Martorii care au văzut accidentul exact aşa au şi declarat Poliţiei, începând cu şoferul maxi-taxiului. Am rugat de asemenea un paznic, coleg cu cel accidentat, să-l însoţească până la spital, deoarece asistenta se plângea că nu-l poate reţine singură în Salvare şi că acesta spune în continuare că vrea să meargă acasă. Am fost testat cu etilotestul (rezultatul, fiind, evident negativ) şi m-am deplasat, cu autoturismul personal, la sediul Poliţiei unde am dat declaraţii cu privire la evenimentul rutier. Între timp, m-am interesat despre starea lui Cristi Bâzgă la Spitalul de Neurochirurgie unde a fost transportat de către Salvare şi mi s-a comunicat că acesta, după tomografiere, nu prezenta leziuni neurologice şi a fost trimis la UPU – Sfântul Spiridon pentru un consult intern.. Patru ore mai târziu, când am telefonat la UPU – Sfântul Spiridon din nou, pentru a mă informa cu privire la starea lui Cristi, mi s-a spus că acesta a decedat.
Deşi am insistat în declaraţiile mele asupra necesităţii efectuării unei anchete în privinţa tratamentului medical de care a beneficiat (sau nu!) tânărul accidentat, instituţiile abilitate au neglijat acest aspect.
Deşi toată lumea m-a asigurat că nu am nici cea mai mică vină, de patru ani trăiesc un coşmar, cu ameninţări, cu afişe lipite în tot oraşul în care sunt prezentat drept criminal. Acum, când mă liniştisem că procurorii şi-au învins timiditatea în declararea adevărului, emitand o Ordonanta de neincepere a urmaririi penale, atacurile s-au înteţit cu asupra de măsură. Coşmarul nu s-a încheiat. Continuă cu fervoare, doar pentru ca, in vreme ce circulam cu o viteza mult mai mica decat limita admisa, un tanar a sarit pe capota masinii pe care o conduceam. Nu am facut altceva decat sa respect legea, circuland pe o strada din Iasi. Legile oamenilor sunt si mai de nepatruns, acum, pentru mine. “Il cunosc pe dl Dorin Popa de 35 de ani si daca ar fi existat doar o farima de vinovatie in acea nefericita intimplare, dupa cum il stiu, s-ar fi intemnitat singur”, scrie Virgil Grigoras pe un forum in care sunt numit criminal, fara nici o urma de indoiala. Ma intreb doar daca, astazi, iesenii mai pot crede ca in Romania cineva – oricine ar fi acela – poate pune legea morala deasupra interesului personal.